De plînge Demiurgos…

Ion Stratan

    Regizorul Mihai Vasile este un demiurg dramatic.Există regizori care stilizează, regizori care interpretează şi regizori care crează. Domnul Mihai Vasile crează. Spectacolul său, „Antrenorul de îngeri” este o enluminură a atingerii degetelor gîndului cu trupul eteric al artiştilor. Îngerii săi suferă sau se revoltă, „cad în timp” sau se ridică deasupra existenţei. Gîndurile lui Mihai vasile ţin în mînă, ca într-o cvadrigă, toate tensiunile serafice ale artei. Vîrstele trec asemenea unei cascade prin corpurile metafizice ale personajelor. Timpul spectacolului este timpul vieţii noastre, pentru că am început să trăim într-o vreme în care sfera naşterii şi a morţii poate fi zărită cu ochiul afectivităţii. Domnul Mihai Vasile este, în cea mai înaltă măsură, un artist al creaţiei şi nu al interpretării cuvîntului şi gestului. Armura care cade în spectacolul său este timp al timpului, istorie a fiinţei, arheologie tragică a sentimentului.

     Sint onorat pentru faptul că soarta mi-a oferit privilegiu de a asista la spectacolele Domniei sale. Sîntem contemporani cu absolutul.

 

 

CE TRIŞTI  ACEŞTI ACTORI ŞI  CE  SOLEMNI !

Florin Şuţu

Final !  Luminile s-au stins şi sala a amuţit… Cîteva secunde, în întuneric, am auzit cum trece timpul… Apoi, aplauze… S-au aprins luminile şi m-am văzut chircit pe scaun, meschin şi întors la viaţă, la „curva asta de viaţă”… Pe scenă  aş fi fost penibil, în sală, tolănit în scaun, m-am simţit neînsemnat şi singur.

Îmi vedeam viaţa trăită şi nu credeam că-mi aparţine…

Îmi zornăiam armura ruginită şi mă dureau rănile din luptă. Strigătul înnăbuşit, de durere şi de neputinţă, se elibera de mine.

Îmi tîram armura inutilă ca pe leşul meu fără victorie, fără înfrîngere…

Întindeam palmele după stele căzătoare şi-adunam cuvinte, adunam silabe şi le întregeam în vers…

…Adunam resturile armei şi le întregeam în sunet dureros şi prelung, sfîşietor şi surd.

Mă purtam pe braţe ca pe un zeu şi mă aşezam ofrandă în maldărul istoriei mele scurte.

Ce trişti aceşti actori şi ce solemni !

Cîtă măreţie în pasul lor desculţ, aşezat cu grijă, să nu tulbure odihna poetului; mai mult liniştea mă asurzea decît strigătul rupt ca un lemn de cruce.

De mult n-am mai văzut o sală atît de absorbită de scenă; păream împinşi de sus în jos, în scaune, ca de un tavan greu de îngeri.

Un regizor şi o mînă de actori ne-au arătat dimensiunea reală a vieţii noastre trăită impropriu şi superficial; cît spaţiu şi timp între palmele întinse spre îndurare, cît spaţiu şi timp între lacrima plînsă şi cea uscată pe obraz, cîtă risipă de întuneric – somnul; cîtă risipă de viaţă - goana după timp.

Un regizor şi o mînă de actori au strîns într-un ceas atît cît ne era de-ajuns să umplem o viaţă şi mai mult.

Rînd pe rînd, am părăsit sala, lăsînd în urmă aerul cu îngeri să strîngă după noi cioburile acestei vieţi.

Uşa s-a închis pe dinăuntru, îngerii au rămas, noi am plecat. Final !

 

 

 

CĂRUŢA CU ÎNGERI

Interviu cu regizorul Mihai Vasile,

realizat de Virginia Soare

 

 Spectacolul „Antrenorul de îngeri. Nouă poeme teatrale după Nichita Stănescu” a fost şi anul acesta evenimentul lunii decembrie. Avertizaţi încă de la începutul spectacolului de către principalul lui realizator, regizorul Mihai Vasile, că ne aflăm în faţa unui „best of”, am încercat să rememorăm ultimele spectacole realizate de acest teatru, pe versurile marelui poet. Mulţi dintre noi, cei aflaţi în sală la această premieră, ne-am adus aminte doar două dintre acestea: „Bufonul şi Moartea” (1996) şi „La multă vreme după potop” (1998). Aflăm însă că, în acest spectacol, s-a folosit şi „material dramatic” din alte două spectacole: „Aripa şi roata” (1994) şi „Nestănescu” (1999). Reţeta a fost de data aceasta convenabilă ca formulă de spectacol, pentru că ea a dat posibilitatea revederii unora dintre cele mai reprezentative momente ale acestor spectacole, momente memorabile la vremea lor şi care au dat măsura consecvenţei cu care regizorul şi actorii săi construiesc cu migală proiectul-program „Teatrul poeziei”.

Parafrazîndu-l pe Nichita Stănescu aş spune că din punctul meu de vedere spectacolul a fost o emoţie copleşitoare. Nu cu multă vreme în urmă scriam despre reţeta folosită de acelaşi regizor şi aproximativ aceeaşi formulă actoricească, în spectacolul „Torna Umbra” – tot o „carte” de poezie. Regizorul, încurajat de succesul de atunci, recidivează acum, propunînd aceste nouă poeme după Nichita Stănescu, bine delimitate între ele, fiecare cu propria lui istorie, cu propria lui desfăşurare. Dozate cu un magistral simţ al compoziţiei, cele nouă poeme s-au constituit într-o carte de poezie autentică. Este de remarcat faptul că fiecare dintre aceste poeme a avut un titlu de lucru, titlu care nu a fost transmis şi publicului, ceea ce a născut fireşti întrebări şi chiar suspiciuni despre care aveam să discut cu regizorul Mihai Vasile. Îmi permit, totuşi să dezvălui acum aceste titluri, cît şi distribuirea actorilor pe fiecare poem, pentru că şi această misterioasă înşiruire de titluri spune foarte multe despre acest demers artistic. Primul poem s-a intitulat „Eu nu visez decît un cal” (Adrian Stan, Suzana Marin, Monica Buzoianu), urmat de poemele „Lasă-te pradă !” (Elena Rusu şi Ion Streche), „Soldatul şi pasărea” (Suzana Marin şi Adrian Stan”), „Lecţia despre zbor” (Ion Streche, Monica Buzoianu, Valentin Muşoiu) şi „Leit trupul omului” (Suzana Marin, Adrian Stan, Ion Streche şi Emilia Dan-Vasile). Cu acest din urmă poem – de o mare intensitate dramatică, excelent dozată atît din regie cît şi susţinută de partituri actoriceşti remarcabile – se încheie o primă parte a spectacolului. Surprizele nu aveau însă să ne ocolească în cea de a doua parte, care începe copleşitor cu poemul „Biserica de piatră” în care, alături de Luminiţa Constantin şi Emilia Dan-Vasile, intră în scenă regizorul însuşi susţinînd un fundal sonor de neuitat. Poemul acesta tulburător este urmat de un poem de grup intitulat simplu „El”, cît şi ultimele două poeme - „El e cel mai bun învins” (Liliana Bogdan-Băescu) şi „Fiinţele în care m-aş fi întrupat”, în interpretarea lui Ion Streche, secondat de tînăra Andreea }uică. Pare anostă această înşiruire de titluri şi nume, dar pentru mine şi pentru cei care am fost martorii acestui spectacol, ea are o semnificaţie aparte.

Pentru a desluşi mai corect structura şi intenţiile acestui spectacol, l-am rugat pe regizorul Mihai Vasile să răspundă la cîteva dintre nelămuririle mele, cu riscul de a destrăma o parte din vraja cu care această „carte de poeme” ne-a învăluit.

 

Virginia Soare: Domnule Mihai Vasile, o primă nelămurire a mea este aceea că această listă de titluri nu a ajuns şi la spectatori…

Mihai Vasile: …am spus, în chiar debutul spectacolului, că abia la sfîrşit vom înmîna spectatorilor caietul de sală, care, într-adevăr nu conţine această înşiruire de titluri. Am hotărît lucrul acesta pentru că am dorit ca spectatorii să fie foarte liberi, să nu-i „ocupăm” cu ceva, să ne fie nişte parteneri relaxaţi în această dificilă călătorie prin lumea poeziei lui Nichita Stănescu. Ori, chiar un mic petec de hîrtie, care să conţină aceste titluri i-ar fi dat posibilitatea să se sustragă „misiei” sale de partener…

V. S.: Aş vrea să dezvăluiţi cîte ceva din „culisele” acestei decizii de a juca un astfel de spectacol.

M. V.: Iniţial ne-am propus să creăm un nou spectacol, lirica stănesciană avînd variate resurse dramatice, aşa cum am mai afirmat şi cu alte prilejuri. Dar, după ce realizasem un fel de mare salt cu spectacolul „La multă vreme după potop”, mărturisesc că mi-a fost tare greu să fac ceva mai bun, mai aparte, ţinînd cont şi de faptul că nu mă puteam juca cu o poezie atît de densă, cum este cea despre care vorbim acum. Pot spune că acest „best of”, cum îl numeşti tu, s-a născut puţin şi din teama de a nu greşi, inventînd ceva nou… Pe urmă a mai fost şi un sentiment de nostalgie, pe care l-am împărtăşit cu actorii noştri, un sentiment de caldă emoţie la amintirea unora dintre cele mai frumoase momente din spectacolele trecute. Se aflau acolo, parcă pe nedrept uitate, lucruri care conţineau munca, inteligenţa, fantezia, de ce nu, credinţa noastră. Lucruri care ne făceau cumva cu ochiul. Nu am rezistat tentaţiei de a le extrage, de a le reaşeza în alt chip, de a le restructura…

V. S.: Într-adevăr, aceste „extracţii”, dacă le pot numi aşa, sînt altfel concepute…

M. V.: Este o nouă viziune de ansamblu şi, deci, era firesc ca ele să suporte modificări şi nu neapărat doar nişte cosmetizări…

V. S.: Aş vrea să vă mărturisesc faptul că este unul dintre cele mai frumoase manifeste artistice pe care le-am văzut la Teatrul Equinox. Mi-aţi mai declarat şi cu alte prilejuri această profesiune de credinţă, şi anume emoţia şi umilinţa cu care veniţi la întîlnirea cu publicul…

M. V.: Este ceea ce credem noi că trebuie să facă arta în general: să creeze acea emoţie unificatoare, în interiorul căreia să ne putem regăsi cu toţii, actori şi spectatori - „o mică lume”, cum ar numi-o Peter Brook, adunată acolo din întîmplare sau nu, în jurul unei idei, a unei nostalgii, a unei nevoi spirituale…

V. S.: Consideraţi că poezia lui Nichita Stănescu are nevoie astăzi şi de acest tip de răspîndire, de „promoţionare” prin spectacole?…

M. V.: Poezia unui mare poet poate fi uitată, într-o epoca sau alta, dar, cu siguranţă, ea nu va muri niciodată. Constat şi eu cu amărăciune că astăzi tinerii nu mai fac ceea ce făceau tinerii anilor optzeci cu poezia lui Nichita. La vremea aceea îşi scriau pe tricouri versuri de-ale sale, cîntau prin parcuri pe versurile lui, discutau despre el, cereau lămuriri celor care ştiau mai multe… Revenind la întrebarea ta, bineînţeles că poezia lui Nichita nu are nevoie de spectacole de teatru pentru a fi cunoscută. Nu de aceea jucăm noi aceste spectacole. Am ales, în schimb, această formulă teatrală, doar datorită faptul că prea se instaurase pe la noi formula în care un actor ieşea în faţa publicului citind sau recitînd poezii, lăsînd totul pe seama cuvintelor pe care poetul le scrisese – atenţie! – doar pentru a fi lecturate în intimitatea celui care-şi cumpărase cartea… Aşa s-a născut ideea acestor spectacole. De aici n-a mai fost decît un pas (deloc neînsemnat) către fabuloasa lume a poemelor sale, unde resurse de un excepţional dramatism aşteptau să iasă la luminile rampei. S-a întîmplat precum cu versurile lui Homer…

V. S.:  Am remarcat jocul foarte „angajat” al actorilor. Pot spune că au lucrat cu mare minuţie fiecare apariţie scenică. În pofida construcţiilor textuale, uneori complicate, ale poemelor, actorii au făcut acea traducere, acea translaţie către public, a unor noi înţelesuri, care ajungeau neintermediate către noi. Cum au primit actorii dvs. decizia de a juca un astfel de spectacol ?

M. V.: Cu mare bucurie. Şi ei, ca şi mine, aveau nostalgia spectacolelor trecute, dar era în faţa lor şi provocarea reluării pe alte coordonate a unor partituri bine aşezate. Trebuiau, deci, făcute modificări de nuanţă, ba, în unele cazuri, lucrurile s-au schimbat radical. Pentru noi toţi a fost, în schimb, o mare bucurie să jucăm spectacolul acesta. De multă vreme realizăm premiere pe versurile lui Nichita Stănescu în decembrie, atunci cînd rememorăm anii care s-au scurs de la trecerea sa, de la Marea sa Trecere… O fi şi acesta un semn că el, Poetul, de acolo de unde este el, ne îngăduie să facem astfel…

V. S.: După felul în care era înfiorat publicul la finalul spectacolului, aproape îmi vine să cred că aveţi dreptate. Multe ar mai fi de întrebat. Poate cu un alt prilej, cînd amintirea acestui spectacol se va mai aşeza, să ne spuneţi şi alte detalii despre „şantierul” acestui spectacol.

M. V.: Îmi va fi, pe semne, la fel de greu ca şi acum, pentru că opera de artă nu se explică. Ea este sau nu este. Rezistă sau nu timpului. Nu vreau să sugerez aici că nutrim speranţa că perenitatea poeziei Poetului, va da această calitate şi spectacolelor noastre, dar cred că o lucrare artistică, de orice natură ar fi ea se poate susţine numai prin ea însăşi…

 

 

 AMINTIREA UNUI SPECTACOL

     Spectacolul „Antrenorul de îngeri”, pe care am avut privilegiul să-l văd în această seară, a lăsat în memoria mea o urmă adîncă. Sigur, este prematur să vorbesc deja despre memorie, dar în acest caz lucrurile stau altfel. Am avut şansa să trăiesc cîţiva ani printre români, să le înţeleg mesajele interioare, limbajele şi expresiile, atitudinile şi afectele, iar spectacolul Teatrului  Equinox a fost, în întregul lui, o definiţie a ceea ce aş putea numi romînism. Nu-mi sunt străine versurile marelui poet Nichita Stănescu, şederea mea în România permiţîndu-mi o bună cunoaştere a culturii contemporane româneşti.

     Cu toate acestea, spectacolul „Antrenorul de îngeri” este tulburător tocmai pentru că trece dincolo de o graniţă a poeticului, ajungînd în nebănuite colţuri ale spiritului fiecăruia dintre noi, iar poezia lui Nichita Stănescu devine un limbaj universal nu atît prin temele pe care spectacolul le pune strălucit în valoare cît, mai ales, prin ceea ce aş putea numi sonorităţi universale, aşa cum spunea Valéry.

     Este demn de remarcat jocul atît de curat al actorilor.  Eu vin   dintr-o cultură unde teatrul a însemnat şi înseamnă foarte mult şi de foarte multă vreme. Este riscant să fac comparaţii, dar spectacolul acesta, în întregul lui, are pentru mine valoare de unicitate. Regia pune în valoare nu numai nişte actori minunaţi ci pune în mişcare idei şi emoţii, imaginile se succed cu o limpezime uluitoare, ritmul întregului spectacol creînd acea senzaţie de respiraţie întretăiată care face ca timpul să se comprime iar spaţiul să devină generos, încăpător. Eu nu am un limbaj de critic teatral şi este foarte posibil să risc analizînd astfel acest spectacol, dar, aşa cum am mai spus, mi-a forţat o anume parte a memoriei, care părea adormită, care se „odihnea”. Voi duce cu mine în Franţa această amintire ca fiind emblematică pentru un popor pe care   l-am iubit tocmai pentru ceea ce este el…

Gérard MARTIN,

profesor universitar, fost ataşat cu probleme de cooperare ştiinţifică şi culturală al Ambasadei Franţei la Bucureşti