Nr. 18 • martie 2004 

Numar dedicat poetului Nichita Stanescu 

Din sumar: 

Paul Georgescu: Sfîrtecatul Orfeu – nemuritorul

Premiile Herder şi Struga

Dialog cu Nicolae Prelipceanu

Ultimele 12 zile din creaţia lui Nichita Stănescu

Dialog cu Ion Stratan

Traduceri în limbile franceză şi engleză

 

 

Eu mă mai uit cu ochii goi la stele

de pe pămîntul mişcător -

cînd singur fi-voi printre ele

şi n-oi avea mormînt să mor

 

m-or plînge limba românească

în totul de cuvînt al ei;

nu voi muri de niciodată;

un Făt-Frumos fără de tei…

 

 

 

 

I-a fost dat să trăiască o jumătate de veac.

Marile lui aripi de albatros, obosite de furtunile

prin care au trecut, pe înălţimile pe care

îl purtaseră, l-au dus pe un tărîm

unde va rămîne în tovărăşia

celor mai ilustre umbre ale poeziei,

acolo unde puţini sînt cei cărora

le este dat să ajungă.

GEO BOGZA

Sfîrtecatul Orfeu – nemuritorul 

Paul Georgescu

                Nichita Stănescu a irupt în poezie ca un Făt Frumos în basm. Nalt, mlădiu, cu gest graţios, casca de aur, surîs între răsfăţ şi cunoaştere, acest pieton al aerului ne trezea o uluială îngrijorată. Ora nu era coaptă, calendarul şovăia între primăvară şi toamnă, iar el - fără paloş sau buzdugan - intra dansînd în grădina cu lalele şi balauri. Un timp l-am crezut somnambul, spre a-mi da seama, mai apoi, că Prîslea avea ornic din selenium, marcînd, mai fix ca dibuiala noastră, vremile. Şi aşa, fără a părea măcar, el a schimbat universul poeziei şi modul zicerii, aşa cum doar trei sau patru înaintaşi o făcuseră, nichitizînd versul rom>n pe două decenii. Ştiam ce furtuni stîrneşte adînca originalitate printre netalente şi talente, ştiam ce fragil vulnerabil era, dar Orfeu a prins să încînte firile şi fiarele; critica bună l-a urmat, N. Manolescu a primit carte de carte cu fineţe simpatetică, Eugen Simion a dedicat operei un larg studiu de referinţă, au urmat traducerile în limbi străine şi omagiile recunoaşterilor, caracterul orfic (sau orfeic?) al poeziei nichitiene s-a manifestat de la început, irezistibil, de la acea eminesciană cavalcadă în zori. Eugen Simion a scris despre „sentimentul de jubilaţie", „frenezia solară", „vitalitatea diafanului", „stare incantatorie" - şi nu voi reveni. Asistăm, în lumea sa, la o expansiune continuă. Fulger neîntrerupt, Nichita Stănescu deschide, fără efort, porţi de eter, lacom de spaţiu, fără adăstări, înghiţind orizont după orizont. Vitalitatea explozivă îl proiectează în sus, în cosmos şi de atunci urmează uluitoarea plutire prin ale haosului văi, deprinsă sau desprinsă din Luceafărul. Nimic terific, însă.

                Cu o jubilaţie care e a geniului, el desface şi face, înmulţeşte dihăniile şi formele, asociază cu frenezie ce părea incomunicabil, disociază ce era trainic sudat, jonglează cu ideile, astrele, obiectele în plenitudinea de a fi; astfel dislocînd structurile universului poetic, ca bard al energiilor cosmice, îşi creează - zice Eugen Simion - „un cod nou de corespondenţe". Vorbeam, la începuturi, de „imponderabilitatea" lumii sale: planare lină prin volume strălimpezi. Nu pot şti cît a deprins Nichita Stănescu din feeria fizico-matematică (bănuiesc că nu excesiv), dar am avut din ce în ce mai mult impresia că dezagregarea universului (poetic) anterior şi re-structurarea unei lumi de energii şi radiaţii (pe ce căi ocolite, oculte - ale poeziei, oricum) reflectă, refractă, stilizează, visează marea aventură a secolului douăzeci. Metamorfozele prin diviziune şi reîmperechere – frenetice – constituie unul din aspectele recodării generale, a repopulării. Fiindcă, la insisienţa lecturii, straniul univers (poetic) îşi arată coerenţa interioară, inerentă Creaţiei.

                Poezia sa coincide cu inaugurarea zborurilor interplanetare.

                Poet de viziuni, totuşi, cu toată mirifica metaforie, cu toate menajeriile posibile şi imposibile, mare poet, adică, Nichita Stănescu a fost şi este un fermecător. Dar cu „Elegiile” se marchează o modificare: explozia de vitatitate senină ia sfîrşit, universul în expansiune ia contact cu propriile sale limite (provizorii?). Acum începe, tot frenetic, densificarea imperiului şi verificarea generală a tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Jubilaţia nichitiană fusese încă de la început o negaţie: a orizontului, a structurii materiei, - o distrugere incantatorie, însă o negaţie în creaţie simultană. Acum, cu „Elegiile”, şi după, se verifică numerele, volumele, soliditatea ficţiunilor, validitatea struţocămilelor şi - mai ales - instrumentele creaţiei: cuvintele! Ingenuitatea genezei e urmată de gravitate: Creatorul are o populaţie întreagă de organizat. „O, organizare, ştiţi, în artă nu se poate - îi spunea Picasso lui Malraux - eu am schimbat-o cu alta, atîta tot". „Atîta tot" a făcut şi Nichita Stănescu în poezie: a schimbat ordinea veche prin alta. A sa? Da şi nu, devreme ce poezia nouă îi acceptă legiuirile. Cu entuziasm. S-a vorbit despre criză în poezia nichitiană: este doar travaliul de încercare ce a urmat după ziua a şaptea. Starea poeziei a fost ab intio o aventură a existenţei, după „Elegii” starea existenţei devine o aventură a poeziei. Am găsit undeva această axiomă a lui Anaxagoras: „Tot ceea ce este e forma vizibilă a indivizibilului". E drama artei nichitiene: a exprima inexprimabilul, a descrie invizibilul - prin necuvinte. Drama cunoaşterii? Drama expresiei? Cine le poate despărţi? Cine a mers mai departe decît el? Sentimentul limitei naşte monşţri. Şi ei nu au întîrziat să apară. La început, translucizi şi uşor ludici. Dar pe urmă, nu.

                „Noduri şi semne” marchează o modificare la starea poeziei nichitiene. Este cartea a lui A fi şi A nu fi - simultan. Titlul sugerează incertul, căutarea; aşa se şi cheamă poemul deschiderii – „Căutarea tonului” iar încheierea şirului: „Tonul”. Poetul vrea să spună altceva, trebuie să spună ceva anume şi caută un ton nefolosit, neauzit. Atmosfera toată s-a schimbat, amurg oranj, temperatura a scăzut brusc - cartea asta ar fi fost firesc să poarte ea numele „Măreţia frigului” - şi viziunile terifice abundă. E o carte a unei experienţe limită. Cu poeme zguduitoare, dar şi din cele cu aşchii de viziune sau cu imaginea necristalizată (proporţia din volumele anterioare - aceeaşi). Cel ce într-o călărire în zori se ţinuse mîndru în şa a fost trîntit sîngeros de pe cal: „Cînd m-am trezit eram chiar pe cîmp, / căzut de pe cal;” (p. 21)

sau: „Mi-aduc aminte, căzusem de pe cal, / şi stam în iarbă înroşit” (p. 26)

sau: „Cum ştiţi cu toţii, / căzusem de pe cal, şi nemişcat stăteam / în iarbă şiroind în sînge.” (p. 44)

                Călăreţul semeţ de altădată, înghiţind orizonturile succesive, fulgerător, apare ca soldat trîntit pe pămînt, şiroind de sînge. o metaforă este doar o metaforă, desigur, dar aici apare ca situaţie fundamentală. E o carte a retezării. Receptivul orizont, însuşi, e o ghilotină care taie, retează, spintecă. „Nu curge din el” e un poem al supliciilor: e jupuit, tras pe roată, i se sparge ochiul, i se smulge limba şi i se taie inima (pag.18). „Ochii mei nu mai plîngeau cu lacrimi” (pag. 20), un poem al vaierului, după cum „Mi-am îngropat cuvintele...” este unul al extincţiei treptate: „Mi-am azvîrlit dinţii din gingie / şi sabia mi-am descins-o din şold / Precis că inima mea este vie / şi că eu sunt mort.” (pag. 24).  

„Cum ştiţi cu toţii” evocă rana din piept, iar „Vai mie”, am spus, o descăpăţînare: „în timp ce capul îmi cădea în coşul cel împletit de rafie, de o ţărancă. / Şi iute retezat / de pudicul călău.” (pag. 62); în alt poem apare o rănire prin vultur: / „Mi-a dat sîngele pe gură, / iar ochiul / mi-era o băltoacă.” (pag. 67); iar în altul, o tortură: „Cînd m-am trezit din somn,/ cu dalta îmi cioplea genunchiul.” (pag. 83). Neîndoielnic că şi în poeme mai vechi am întîlnit scene de suferinţă şi mutilare, cum ar fi în acela, zguduitor, de acum un deceniu, „Despre starea de zbatere”. Dar acesta constituia doar o notă roşie, izolată, pe cînd acum frecvenţa cît mai ales contextul exprimă un univers poetic modificat.

                Cel mai recent volum e scris sub rigorile iernii în dublul ei registru: letargia şi cruzimea. Un admirabi poem „Mergeam prin zăpadă înfrigurat” (pag. 28), al suferinţei letargice, al cufundării în uitarea sinelui, un poem al iernii: „Mă înfrigurasem de tot şi mergeam prin zăpadă, / şi ningea atît de des / încît de vedere nu mai aveam nevoinţă.” Voi aminti, în aceeaşi ordine, un alt poem, tot admirabil: „Ceaţă deasă, luminiscenţă, compactă, / nu-mi văd nici mîinile / ceaţa umedă, vîscoasă, şerpuitoare (...) Nu există sus şi nu există jos/  Nu există înapoi şi nu există înainte/ deşi merg de parcă aş sta / şi stau de parcă aş merge.”

                În citata „Mergeam prin zăpadă”, în care corbul a fost înlocuit cu o vulpe, starea letargică se exprimă pe întregul: „înfrigurat prin zapadă mergeam, / fără de suflet în mine şi fără de ram, / se albea argintiu spre dimineaţă.”

                Metafora adecvată a stării este îngheţui: „M-am dat de mincare lupilor / dar lupii erau friguroşi şi bolînzi, / Mîncaîi-mă, am strigat la ei, am strigat / Noi nu, mi-au răspuns / noi nu mîncăm om îngheţat” (pag. 84).

                Dar „Iarna nemulţumirii” nu e doar letargie, ea e anotimpul cruzimilor: / „Şi-atuncea am visat într-o secundă, / cum toate capetele celor ce au fost decapitaţi / sar înapoi din coşuri şi se aşează / pe gîturile roşii ce albesc.” (pag. 17). Devenit lup, face o vizită „verilor lupi" cu o oaie subsuoară dar lupii, chiar şi ei, zac în sîngeroasă letargie: „Murise oaia şi ningea pe noi / şi ne albeam şi ne albeam.”

                Stîrvul piscului de piatră e un loc al masacrelor (pag. 159). Iarna, ca metaforă a letargiei şi cruzimii, este anotimpul cărţii. Nichita Stănescu a trăit o profund zguduitoare experienţă personală şi îşi caută modalitatea nouă de zicere, vechea expresie devenind neîncăpătoare. Explozia de vitalitate a eroului plutind-fulgerînd într-un univers pe măsura sa, propice şi fertil, s-a înlocuit printr-o lume (poetică) cu cer jos şi opac, cu orizont mic, apăsător, înzăpezit, unde domină gerul, starea certitudinară fiind înlocuită fie de o somnie chinuită, fie prin viziuni de cruzime provocate de o persoană alegorică nicăieri numită, peste tot prezentă. E lesne de observat că acest liric frenetic e de o pudoare exemplară, subiectivitatea sa obiectivîndu-se în viziuni.

                Nichita Stănescu nu se confesează în direct, încît e nevoie de o traducere a metaforei generale. Suferinţă, deci, indicibilă, ce-şi caută tonul de zicere: „ca şi cînd ai fi mort şi totuşi alergînd, ca şi cum ieri ar fi în curînd,/ astfel stau palid şi trist, fumegind.” (pag. 34). Deosebit de emoţionantă mi s-a parut cruzimea în se stesso, în care sinele îşi chinuie însinele, amintind de baudelaireanul Heautontimorumenos: „Mai singur sînt ca niciodată singur/ n-am ramură cu umbră şi n-am rădăcini / iubito sînt ca un butuc / pe care un călău retează / scurt / gîlurile (...) / şi voi striga / cît strigă un butuc / în care s-a înfipt toporul.” (pag. 36).

                Orfeu ce domolea animalele, valurile şi vînturile, mîniile crunte, este el însuşi o dureroasă vibraţie: „neliniştit stăteam, / urlînd stăteam / ca să-l îngrop în gînduri / şi mi-era frică şi nu surîdeam.” (pag. 79).

                Daimonul ce-i slujise cu supuşenie caută acum să-l sugrume „întocmai cum zeul mă luase de beregată / ca să mă sufoce de timp. Întocmai cum el mi-a spart ochii.” (pag. 85). E un ton aspru, noul ton, ce poate fi concentrat în acest dramatic vers; „Ia cunoştinţă că nu am milă de mine!” (pag. 66).

                O carte a scindării - în multiple sensuri. A fi şi a nu fi totodată. Nu mă refer nici la dedublarea mai veche în poezia nichitiană, la lupta poetului cu daimonul, îngerul, etc., ci la despicare, jertfă ce este şi o expiaţie. Întreg scenariul se desfăşoară între două tărîmuri, a căror comunicare se face prin „tunelul oranj", între a fi şi a nu fi, subpămîntean, de crud ciudată lumină. Domneşte un anotimp dur, cu animale singuratice hibride (lup cu gît de lebădă), în capcană, rănite de moarte. Vitalitatea însăşi, atît de caracteristică operei anterioare, devine sursă de tortură. Scindarea e suferinţă şi jertfă. Într-unul din cele mai emoţionante poeme („Marea era liniştită şi oarbă”), jertfa aduce împăcarea. Luna tăiase marea în două. Poetul merge desculţ pe raza selenară dar e tăiat în două de aceasta. Marea se înroşeşte de sîngele jertfei: „marea era roşie / şi liniştită / şi calmă” (pag. 97).

                Altă poezie („Ce simte un peşte sfîrtecat” - pag. 98, se dedică tuturor sfîrtecărilor, iar „Tonul” cîntă despărţirile de A fi, treptata dezobişnuire de existent. Orfeu, cel ce îmblînzea fiarele, cel ce-şi vizita neamurile cu o ciurdă de lei străvezii, Orfeu, acum despicat, e amuşinat, înconjurat, de haite de lupi în rînjire. Lupii abundă. Dar ce e ciudat e că, părăsit de daimon, el însuşi devine lup. Nu poate, Orfeu, nu mai vrea să încînte dobitoacele? De altfel, din perspectiva durerii, poemele pot fi împărţite în două feluri: 1. Descriptio doloris; 2. Procese verbale de viziuni. Spun „procese verbale” în sensul despuierii stilistice, al lepădării de metafore, al gravităţii dure din ton. Extrema răceală cu care insul liric descrie suferinţele proprii.

                E o carte a pedepselor. De spintecare am vorbit, ca şi de răniri, mutilări, decapitări, de ameninţarea dihăniilor singuratice sau în haite, de amorţire şi nepăsare prin îngheţ am vorbit, ca şi de descriptio doloris şi procesele verbale de viziuni grandioase. Altă pedeapsă ar fi despărţirea organului de funcţie: izvorul de curgerea, devenirea lui, revenirea fiinţei în limitele ei (privirea, refulată, se reîntoarce în pupilă). Dar pedeapsa evidentă de la prima ochire este mişcarea ca atare. Repedele Orfeu, lacomul de spaţii, înghiţitorul de orizonturi, fulgerul neîntrerupt prin văile haosului, cel ce conturna planeţii resimte acum drept condamnare mişcarea ca atare, fuga fără finalitate, („...deşi merg de parcă aş sta locului/ şi stau locului/ de parcă aş merge”). Sînt pedepse infernale. Mersul fără finalitate e şi grotesc macabru: „Alerg nebun şi singur / şi în patru labe / să văd unde îl duc ca să-l îngroape.” („Mozart şi cîinele spaniol”).

                De aceea, cel ce găsea plenitudinea în mişcare îşi află extazul în imobilitate: „Eram vrăjit şi nici nu mai mişcam / toţi vulturii stăteau înţepeniţi în aer, / iar soarele spărsese cerul, / cu sunet de lumină şi cu vaer.” Poemul e de o îngheţată măretie: „în braţul meu întins şi rece / ca sceptru eu ţineam ce nu mai trece(...) / nu răsăream, nu apuneam...” (pag. 42).

                Poetul plutirii în imponderabil, al fulgerătoarelor deplasări şi al sentimentului de jubilaţie, ce ajunge să vadă o pedeapsă în deplasare, înţepeneşte-n jilţu-i, investit: „Stam rege fix, de piatră şi de stea / ţinînd oprit cuvîntu-n gura mea, / necîntălor.” (pag. 43).

                Daimonul a fost mereu însoţitorul fidel al Poetului care, părăsit de acesta, îşi pierde forţa, recade; dar în noul volum daimonul însuşi suferă, ca şi omul, iar invocat, apare urlînd. De subliniat că suferinţa fizică e joasă, necruţătoare, devenind fertilă doar cînd depăşeşte trupescul, deschide o privire către altceva: „Da. Sîngele nu cîntă!” (pag. 67). Varietatea lumii, cu cascada ei de metamorfoze, nu-l mai satisface - simte un jind nespus spre „altceva" (pag. 37). Şi, astfel, prin zicerea suferinţei, devine Orfeu sfîşiatul - nemuritor.

                Ceea ce apare, cu totul nou, în această carte este perceperea lumii prin suferinţă. Insul liric fiind îndurerat, se schimbă tonul cîntării, se modifică structura universului poetic. Lumile în expansiune frenetică stopează, se contractă, universul poetic e acum strîmt, apăsător, umplut cu o ciudată lumină oranj, dominat de o iarnă letargică şi crudă, în care animalele, altădată fermecate de Orfeu, sînt sinistru agresive. Vitalitatea nichitiană, întoarsă in se stesso, torturează: e o carte a despicării, mutilărilor şi descăpăţînărilor, mişcarea - simţită ca pedeapsă. Cartea lui A fi şi a nu fi, cartea unei trăiri limită, o gravă aventură existenţială.

 

 

Premiul Herder, 1976

    Cel mai tînăr dintre laureaţii anului acesta este Nichita Stănescu, născut în 1933. Prin intermediul personalităţii lui, curatoriul premiului Herder încoronează literatura modernă a României.

    Nichita Stănescu a studiat filologia la Universitatea din Bucureşti, şi-şi începe creaţia lierară odată cu absolvirea, în 1957. De atunci, într-o succesiune rapidă, publică volume de poezii însumînd o operă lirică în acelaşi timp iritantă şi remarcabilă. Cunoscătorii literaturii române consideră pe Nichita Stănescu ca pe cel mai însemnat poet liric al României de azi - un liric a cărui adevarată statură nu poate fi apreciată pînă ce nu se renunţă la imaginea Balcanilor ca o antologie a pitorescului. S-a evidenţiat faptul că, pentru a-1 înţelege pe Nichita Stănescu, nu trebuie uitat că România are dreptul să se considere locul de baştină al dadaismului şi că, printre ctitorii suprarealismului, se numără şi români. Elementele absurde din creaţia lui Nichita Stănescu au fost motivate prin faptul că este compatriotul dramaturgului Eugen lonescu şi că predilecţia pentru absurd îşi are originea, într-o oarecare măsură, în însăşi istoria românilor. Iată, o ţară şi un popor, care după legităţile logice ale istoriei, nici n-ar trebui să existe. O insulă romanică înfruntînd stapînirea turcească, conservîndu-şi originalitatea la frontierele slavonismului, o latinitate, aproape cu desăvîrşire ruptă, cu un mileniu şi jumătate în urmă de restul lumii latine.

    Faptul acesta se resimte în poezia lui Nichita Stănescu. Motivul supravieţuirii, întîlnit la tot pasul în cîntecul popular, îi este de asemenea, specific. De aci, după cît se pare, şi înclinaţia lui Nichita Stănescu pentru elegie, genul literar al despărţirii, cît şi pentru metafora şarpelui care, după ce şi-a lepădat pielea, începe un, fel de nouă viaţă (. ..)

 (Din cuvîntul rectorului Uersităţii din Viena, cu ocazia  decernării premiului Herder lui Nichita Stănescu)

 

 

Premiul CUNUNA DE AUR, Struga, august 1982

Comitetul Festivalului Internaţional „Serile de Poezie de la Struga” către NICHITA STĂNESCU

    Avem deosebita onoare să vă aducem la cunoştinţă următoarele:

    Comitetul Festivalului Internaţional „Serile de poezie de la Struga” îşi exprimă astfel bucuria pentru faptul că Dumneavoastră sînteţi poetul care, în acest an, aţi dobîndit Cununa de Aur pe anul 1982, ca o recunoaştere binemeritată pentru Opera dumneavoastră poetica, operă care ocupă un loc important în dezvoltarea poeziei contemporane din România şi din lume. Pînă acum, această recunoaştere internaţională a mai fost acordată, poeţilor: Wyston Hugh Auden (S.U.A.), Eugenio Montale (Italia), Pablo Neruda (Chile), Fazil Hüsnü Daglarca (Turcia), Eugène Guillevic (Franţa), Leopold Sedar Senghor (Senegal), Arthur Lundkvist (Suedia), Rafael Alberti (Spania), Miroslav Krleza (R. S. F. Iugoslavia), Hans Magnus Enzensberger (R. F. Germania), Blaje Koneski (R. S. F. Iugoslavia).

    Este o deosebită cinste pentru Serile de Poezie de la Struga faptul că, în acest an, Dumneavoastră vă înscrieţi numele printre cîştigătorii marelui premiu al Festivalului, iar opera Dumneavoastră poetică, va fi, sîntem siguri, încă o punte care să apropie şi să afirme şi mai mult legăturile literare şi de prietenie dintre cele două ţări ale noastre.  În aşteptarea sosirii Dumneavoastră la manifestările Festivalului Internaţional Serile de Poezie de la Struga, care va avea loc în perioada 26—31 august a.c. la Struga, prilej cu care vi se va înmîna şi premiul, vă rugăm să primiţi, din inimă, sincerele noastre felicitări.

Preşedintele Comitetului,

Jovan Koteski,

scriitor

Peste 10 ani, la ce oră, unde?

Dialog cu N. Prelipceanu

 (Tribuna, 31 martie, 1983)

                (...) - În adolescenţă erai „foarte trist, un veşnic himerist", cum spune Călinescu, erai un adolescent în care se putea prevedea poetul sau ba ? Asta cred că-ţi poţi aminti acuma.

                - Eram un adolescent în care nu se putea prevedea absolut nimica; aveam mari veleităţi matematice, mari veleităţi sportive şi pe deasupra îmi plăceau extrem de mult romanele poliţiste. Din întîmpare, am citit şi cîteva cărţi fundamentale în acea perioadă. Nu le socoteam pe atunci fundamentale, dar ulterior am constatat că ele m-au marcat.

                - Care sînt acele carţi?

                - Una dintre cărţile care m-au marcat a fost Posfulatele lui Euclid, pe care eu le-am citit într-o ediţie foarte veche, texte traduse din greacă, dacă bine îmi aduc aminte, pe care eu le luasem drept texte de geometrie, habar n-aveam că ele aveau să exercite o influenţă poetică fantastică asupra mea, ulterior. O altă, carte care m-a marcat a fost Bacovia, care mi se parea atît de firesc încît cartea lui aproape făcea parte dintre obiectele casei. Nu numai că îl credeam cuvînt cu cuvînt, cum am ajuns după un periplu întreg şi astăzi să-l cred din, nou cuvînt cu cuvînt, să cred tot ce spune el, dar mi s-a părut atît de apropiat de sufletul oricărei vîrste şi atît de profund spre diferenţă de oricare alt poet… Bacovia a rămas un punct fix în mintea mea. Ca să fiu sincer, la început nici nu l-am citit ca pe un poet, l-am citit ca pe o carte, Plumbul lui 1-am citit ca pe o carte şi mi-a plăcut deosebit de mult, cu atît mai mult cu cît în acea perioadă citeam şi Moby Dick şi nu ştiu de ce parcă se completau una pe alta. Balena albă, Moby Dick, a fost balena care m-a influenţat cel mai mult în viaţa mea. Mărturisesc că în acest sens mă simt elevul unei balene, şcoala mea am facut-o la o balenă (...)

                - Să trecem acum la prietenii tăi şi la ideea de prietenie, despre care atît de frumos îmi vorbeai acum o lună, cînd nu s-a înregistrat nimic pe acest blestemat de aparat.

                - Prietenii mei nu sînt mulţi, dar sînt în schimb nenumăraţi, ei sînt din toate domeniile. Am avut nenumărate prietenii  literare, de extraordinară tensiune, cum ar fi prietenia cu Grigore Hagiu, lungă, de peste 25 de ani, prietenia cu Gheorghe Tomozei, de asemenea, prietenia cu lon Drăgănoiu, de asemenea, cu Nicolae Breban, ei, dacă încep să fac lista precis uit pe cineva şi îl supăr…

                - Atunci mi-ai vorbit foarte frumos şi foarte bine despre Alexandru Ivasiuc…

                - Alexandru Ivasiuc a apărut în viaţa mea ca o explozie luminoasă. Prietenia noastră nu a avut niciodată o natură calmă, a fost plină de rupturi şi plină cu reîmpăcări absolut fericite, rupturi de natură literară, nu sentimentală şi întîlniri de idei foarte fericite. Dealtfel, cîţiva oameni m-au încurajat deosebit de mult la începuturile mele literare. Paul Georgescu, în primul rînd, care a mizat pe mine şi m-a încurajat cu totul ieşit din comun şi aş dori fiecărui tînăr poet de talent să aibă noroc de un Paul Georgescu, după aceea Geo Bogza care, în alt sens,  m-a  încurajat moral şi în fine Alexandru Ivasiuc care,  în toate clipele mele de deznădejde literară, cum se întîmlplă oricărui poet, de neîncredere în sine însuşi, mi-a ţinut moralul sus, ba, mai mult decît atîta, de cîte ori sesiza cîte un poem al meu care i se părea bun venea chiar la miezul nopţii să-mi comunice lucrul ăsta, fapt rar întîlnit astăzi în lumea noastră literară. A fost un mare entuziast. Îmi pare rău că viaţa l-a frînt tocmai cînd îşi găsise aproape mijloacele de prozator, pentru că intelectualitatea lui era covîrşitoare şi anunţa un foarte foarte mare scriitor, cărţile pe care a apucat să le publice au fost numai o repetiţie pentru viitoarele cărţi pe care urma el să le scrie;  în perioada cînd toţi ceilalţi colegi ai lui uceniceau în presă, învăţau – este şi în literatură, o parte care învaţă şi o parte care ţine de inspiraţie, dar partea care se poate învăţa chiar trebuie învăţată, inspiraţia ramîne la liberul arbitru şi la liberul destin al fiecăruia – el lipsea. Partea de meserie lui i-a lipsit pentru că, socialmente, el a fost împiedicat de la acest tip de contact direct cu literatura, el a trebuit să recupereze cinci sau şase ani de lipsă de antrenament literar şi chiar i-au lipsit exact cinci sau şase ani ca să fie autorul unui mare roman, pentru că, totuşi, marile romane se scriu după 40 de ani, cînd ai ce spune, iar Alexandru Ivasiuc, n-am nici o îndoială, avea foarte multe lucruri de spus (. . .)

                - La tinerii care sînt în jurul tău şi despre care n-avem cum să nu vorbim, pentru că sînt uneori prea mult împrejurul tău şi pe care îi susţii de atîta vreme, urmăreşti şi caracterul?

                - Vreau să spun ceva: eu mă simt foarte tînăr, mai înainte de orice, mă simt mai apropiat de oamenii tineri decît de oamenii mai în vîrstă decît mine. De un poet care are cinci sau şase ani mai mult de experienţă decît mine mă simt mai îndepărtat decît de un poet mai tînăr cu 25 de ani decît mine. Cred că am păstrat încă o psihologie de om tînăr, pe care nici n-aş dori să mi-o pierd. Interesul pentru cei care sînt în jurul meu nu e în măsura în care ei seamănă cu mine ci în măsura în care ei sînt altceva şi, prin experienţa poetică pe care o am şi cîtă o am, caut să-i sprijin. În ce sens? În sensul de a se găsi pe ei înşişi, de a-şi găsi propriile lor mijloace, ba, mai mult decît atîta, cum e şi firesc, să văd şi unele influenţe, atît de lectură cît şi personale. De cîte ori îi surprind într-un astfel de caz flagrant de influenţă, îi amendez cu dragoste.

                                - In ultima vreme, spre deosebire de alţi ani, cînd erai parcă mai static, te-am văzut bătînd ţara şi mai ales părţile, asa-zicînd mirabile, sau admirabile cum ar fi Maramureşul, Vrancea, peste care am putea să sărim dacă ne gîndim la accidentul fizic.

                - Dacă am mai avea cu ce.

                - Ce părere ai despre Maramureş?

                - Un poet care nu-şi cunoaşte ţara nu este poet, chiar cazurile care neagă acest lucru sînt nesemnificative. Aş vrea să-ţi spun impresia mea, mi-e foarte greu s-o formulez. Sigur că există o deschidere către universalitate a poeziei, către europenizare a poeziei româneşti, către mondializarea ei, care este şi firească şi pe bună dreptate, însă cel mai important lucru pe care trebuie să-l ştie un poet este că el se naşte cu tribul său şi trăieşte în tribul său şi poezia lui, dacă este mare, nu va muri decît o data cu tribul său, pentru că poetul este legat de o limbă, în cazul nostru noi sîntem urmaşii direcţi ai limbii române, sîntem trezorierii ei, suntem grănicerii ei, şi limba asta n-o înveţi numai la tine pe stradă. Trebuie să cutreieri toţi coclaurii ţării ca să-i înveţi limba, limba nu se învaţă din dicţionare, ci din contactele cu oamenii, ba, mai mult, aş spune că limba română nu se învaţă numai cu urechile, limba se învaţă şi cu ochii şi cu nările şi cu gura şi cu fruntea şi cu trupul. Maramureşul, după părerea mea, este unul dintre cele mai frumoase locuri din lume pe care am putut să le văd vreodată. N-am călătorit foarte mult în străinătate, dar cît mi-a trebuit am călătorit, am văzut cîteva ţări cum ar fi să zicem Anglia, Franţa, Finlanda, Italia, Germania, ţări minunate. Nicăieri n-am întîlnit însă un spaţiu atît de miraculos şi atît de splendid sufleteşte, de o frumuseţe a peisajului şi de o frumuseţe morală aşa cum l-am întîlnit în Maramureş şi asta o spun nu pentru că sînt român, ci pentru că am constatat că aşa este. Aşa se face că după ce am descoperit Maramureşul am simţit nevoia la scurt timp să ma reîntorc şi iarăşi la scurt timp să mă, reîntorc şi de îndată ce condiţia fizică îmi va permite din nou, voi cerceta toţi coclaurii maramureşeni, pentru că îmi dau o mare tărie, mie personal, îmi revigorează propriile viziuni poetice.

                - Ţin minte că, în urmă cu zece-cincisprezece ani îmi spuneai că pentru fiecare reuşită poetică, pentru fiecare poezie reuşită poetul trebuie să plătească.

                - Şi astăzi repet cu multe şi mai multe argumente acest lucru. Eu cred că în psihologia poeziei şi în psihologia poetului revelaţia unui adevăr poetic este summumul unor plăţi foarte dure plătite de poet, iar talentul de excepţie nu este un dat natural, ci este un dat, o dăruire totală pe care omul-poet o face, îşi dăruieşte propria sa existenţă existentei şi, dăruindu-şi existenţa existenţei şi luînd existenţa aşa cum este, inevitabil, ajungi la nişte mari revelaţii. Totul e pe plătite. În cazul unui poet genial de tipul lui Eminescu, care scrie memorabilul vers „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată", lectorul inteligent care receptează o astfel de poezie cu un ochi rîde şi cu un ochi plînge; pentru ca să ajungi să scrii cel mai frumos vers din literatura română înseamnă un mare cumul de experienţă, tragică în spate. E un lucru de natura evidenţei, el se poate întîmpla de la trauma cea mai obişnuită, care este discretă pînă la trauma spectaculară. Rupîndu-mi în mod absurd un picior, am spus: asta e plata pentru premiul din Macedonia. Bineînţeles că plata nu este asta, ruperea unui picior; ruperea unui sentiment este plata adevărată pentru un vers bun.

                            - Acum cînd te pregăteşti să-ţi aniversezi...

                - 22 plus 28...

                - Cum priveşti tu în urmă, cu sau fără mînie, la opera ta şi ce cărţi ale tale îţi sînt mai aproape de inimă?

                - Aici e o întrebare la care nu pot să-ţi răspund foarte sec: îmi place poezia cutare şi nu-mi place poezia cutare; orice poezie, la vremea ei, cînd o termini de scris crezi că e o mare poezie. Timpul însă le alege şi din cărţile mele au rămas, după părerea mea, cîteva poezii foarte frumoase, pentru mine bineînţeles, din „Dreptul la timp”, „11 elegii” ca o carte legată; după aceea, poezii risipite în diferite volume, o carte care ar fi putut să fie strălucită, dacă n-ar fi avut prea multe poezii necontrolate, „Necuvîntele” şi… despre ciclul „Epica Magna”, „Operele imperfecte” şi „Noduri si semne” nu pot spune mai nimic, sînt cărţi faţă de care nu am distanţă, şi mi le asum, deocamdată, integral. Nu ştiu ce voi spune, dacă apuc să mai trăiesc zece ani, despre ele. În orice caz, cred că n-am trăit în zadar şi cred că vor rămîne după mine în conştiinţa estetică românească un număr de texte memorabile.

                - Sînt sigur că-i aşa şi închei dîndu-ţi întîlnire peste alţi zece ani, pentru că acum zece sau unsprezece ani am mai făcut noi doi o discuţie, tot aşa, înregistrată. Deci să ne vedem şi peste zece am, să vedem cum o să vorbim atunci despre remarcabila vîrstă de 30 plus 30.

                - Peste zece ani, la ce oră, unde?

 

ultimele 12 zile din creaţia lui NICHITA STĂNESCU

28 noiembrie 9 decembrie 1983

EVOCARE 

îmi tunsesem părul,

îmi pusesem dinţii

cerebelul, cerebelul

ascuţimea minţii

înverzise iarba, lucie să crească

verde-nţepătoare

pe sub cea albastră

de boltă măiastră.

Cu lumina toată

dar fără de roată

înţelesule de altădată.

Semnule de niciodată.

 

28 nov. 1983

 

LA VEDEREA VEDERII

 

Desi nu suflă nici vînt

nici turbillon

şi nici măcar nu suflă

cuvînt cu înţeles

mă simt cum sînt atît de bîntuit

de un strein de sens.

Mai e ceva în afară de-a fi

sau a nu fi ?

Mai e ceva în afară ?

Deschide-ţi porţile, tu, creierule gri

e un străin afară.

Lui nu-i e frig,

lui nu-i e cald

şi nici nevoie n-are el de tine.

El are ochii de smarald

iar tu doar infinime.

De vrea să doarmă culcă-l tu pe el

de vrea să plece, tu, petrece-l

aşa cum zic.

 

28 nov. 1983

 

 

DOINĂ

 

Mă mai las şi eu cîteodată

întru un altfel de plată.

Nenăscut fiind

nimeni nu mă va vedea murind.

Dar m-apucă dorul cel mai dor

de coasta amînduror,

să mă nasc ca să şi mor

să mă nasc ca să şi mor.

 

28 nov. 1983

  

LAPTELE TIMPULUI

 

Cîndva o să-ţi scriu o scrisoare

în care o să te cert foarte aprig

de faptul că-mi tulburi prin respirare

fiinţa mea gînditoare.

Că-mi tulburi, tu, mie

pe Dumnezeul pisicilor

care de ani peste o mie

se ceartă cu Dumnezeul cailor

care este supărat cu Dumnezeul

cel al arborilor

care se ceartă cu Dumnezeul cel

al oracolelor

care se ceartă cu Dumnezeul

al spaţiilor

unde Dumnezeii se nasc

şi unde Dumnezeii mor.

Asta ţi-o spun eu tie, iubito,

care sînt Dumnezeul clepsidrelor

şi al clipelor

şi al secundelor.

 

28 nov. 1983

 

SCURTĂ VORBIRE

 

- Ah, ce greu mi-a fost să fiu vulpe,

îmi spuse calul în timp ce-l călăream!

 

- Ah, ce greu mi-a fost să fiu vulpe argintie,

îmi spuse calul în timp ce-l călăream!

 

- Baţi cîmpii, i-am spus, calule,

baţi cîmpii!

 

- N-am înnebunit, îmi răspunse calul.

Atîta doară, călăreţule, că-mi pare

a ninge, ningere.

 

28 nov. 1983

 

  

COLINDA

 

Lasă din mine cuvîntul să iasă

ca respirarea unui copil

secundă crăiasă,

o, tu, castel fragil.

Lasă din mine cuvîntul să fie

cum fulgerul acela cel de zăpadă

ce mai că se lasă

şi mai nu se lasă

să suie, să cadă.

Lasă-mi cuvîntul ca sărbătoarea

copiilor stînd lîngă brad,

lîngă foc

ca înserarea-mi cu înserarea

s-aducă în frig un noroc,

pe tata, pe mama

în noaptea aceasta,

cînd ninge

 

28 nov. 1983

 

CĂTRE ZEUS

 

Ca un sînge nebăgat în seamă

timpul curge prin artere nebăgat în seamă.

Cînd sărută piatra cu o zeamă,

Damiurge!

Cum de l-ai lăsat în sine

să mă treacă să mă ducă

dintr-o pură înălţime

spre vorbirea mea năucă!

Dă-mi vreo patru cinci de ochi albaştri

mai şi verzi, mai şi căprui

ca să-i pot privi pe aştri

cu privirea nimănui.

 

Dezînsîngerează-mă, dezînsîngerează-mă

de vederea făr' de timp

lasă-mă şi lasă-mă

orb dormind cu pleoape strînse

ca spinarea pe Olimp

care gîndu-mi-su-se

tocmai ca un ghimp.

 

28 nov. 1983

 

 

DORA

 

Scade-mi greutatea care mă atîrnă,

scade-mi, tu, cuvîntul cel din urmă,

lasă-mă şi lasă-mă, prinde-mă şi scapă-mă

cum scapi de din ochi privirea

cînd te-apasă pe retină

firea geamănă cea cu nefirea

mai fiindcă, mai streină.

Lasă-mă pe braţul tău

Să-mi adorm tot visul rău

lasă-mă ca din surîsul dumitale

prin cuvînt să rotunjesc o zare

lasă-l tu pe cavaleru-n zale

să se ducă, să se ducă

dintr-o dragoste năucă

dintre gînd şi-ntre cuvînt

din crenel pînă-n pămînt

din real spre ireal avînd fuga ideal

avînd roata drept copită

şi secunda mult rănită

 

5 dec. 198

 

AUTOPORTRET CU O SECUNDĂ

 

Fără suflet este uşor să priveşti

fără de inimă tu, cel mai mare peste peşti.

Vai mie, ce viaţă maritimă!

Fără piatră e uşor să fii vulpe,

fără zăpadă e uşor să fii frig,

fără de aer oricine poate să scuipe

cocoşul din cucurig.

Numai tu, cînd mă gîndesc la tine,

fără de tine nu mi-e uşor

nici să mă nasc nu-mi vine

de dor nu-mi vine nici ca să mor.

Fiinţă curată, cu vise curate

cînd ninge pe inima mea

şi degetele pietrelor degerate

mi-o strîng ca pe o stea

Aha şi aha, aha-ha şi a-ha-ha !

 

5 dec. 1983

 

 

DACĂ

 

Dacă toate secundele moarte în mine s-ar trezi

vai ţie, josnicie şi înălţime,

vai ţie, creiere gri.

Daca m-aş uita spre altădată

Încă o dată pătratule cît eşti de pătrat

te-ai face cu totul şi cu totul scîrţîit de roată

un fel al osiilor de lătrat.

Iar dacă toţi spînzuraţii de crengi

ar reînvia copacii dumbroşi şi-ntregi

de soare s-ar spînzura.

Şi dacă ar fi să mai fie

încă o dată

mintea mea grie

ar fi împicioronogată.

Surîsul meu ar fi bun

pe sub soarele în lumină nebun.

 

 

PARMENIDE

 

O dungă albă în pustiul negru

o dungă albă şi atît

ce rău mi-a fost

să fiu numai atît.

Se scufundau în mine existînzii

ai existentului ce este

ce greu mi-a fost să fiu o dungă albă

peste pustiul cel făr’ de poveste ?

Apoi mi-am luat cu mine sufletul

şi-am tras cu el în suflet

neauzind iar umbletul

surîsului pe rînjet.

Hai omule, mai stai, eu cuget

şi poţi să bei şi apă-n timp ce cuget

dar numa apă, omule, tu poţi să bei

mîncare n-am să-ţi dau, eu cuget

eu împlu de surîs un rînjet

şi-n genere eu încă mai şi cuget.

 

 

CU O CLEPSIDRĂ ÎN BRAŢE

Se dedică Ţie

 

Brusc şi de spaimă

el îşi întoarse chipul spre braţul lui drept.

 

Precis că era o taină

care-l făcuse violent de înţelept.

 

Să fi fost aceea înapoia lui ?

sau numai o simplă creştere de aripi?

 

El era al nimănui

şi nu avea nici piept nici spinare.

Bătuse timpul secundei şi-atît

de-aceea el era frumos şi urît.

 

El nu ştia că există timp şi netimp

de-aceea el nu avea nici dreapta nici stînga.

Cînd, brusc îşi întoarse chipul spre braţul lui drept

ca şi cum din spinare-l apăsa ceva violent.

 

6 dec. 1983

 

 

BALADĂ

 

O pată care creşte şi descreşte

o pată peste timpul infinit

îmi spune, o, iubita mea cu zestre

că făr’ de zestre ne-am iubit.

Şi nu pleca şi mai rămîi cu mine

şi nu-mi da zidul cel mai neguros

e-tîta dalbă scînteime

încît eu mi-s urît iar nu frumos.

Iubita mea, ce-avui drept zestre

sufletul tău dulce

drept casă zid şi drept crenel

mă simt eu astăzi de oţel

şi apt de a seduce

tot felul lui de fel.

 

9 dec. 1983

 

 

 

răzgîndiri

eseuri

28 noiembrie – 9 decembrie 1983

 „Force de frappe”

 Reţeaua orizontală se întretaie cu reţeaua verticală. Reţeaua oblică se întrepătrunde cu reţeaua oblică. Stînga cu dreapta, înaintea cu înafara, susul cu josul, laptele cu măduva, totul cu totul, - pînă cînd materia devine atît de densă încît e totuna cu vidul. Prima monadă de vid în materie mi-apare a fi creatul, sau prima monadă de materie în vid, - acelaşi lucru. Răsucirea, înnodarea e prima formă posibilă a timpului, iar monada răsucită pretextul lui, - monada putînd avea orice dimensiune, în funcţie de torsiunea timpului.

Dar torsiunile înseşi ale timpului sînt multiple, simultane şi asincrone în funcţie de viteza materiei faţă de sistemul de referinţă sau, de ce nu, faţă de torsiunea sistemului de referinţă ce încadrează monada.

Faţă de un sistem de referinţă, în mişcare, existîndul modifică uluitor, pînă la simultaneitatea cu sine, infinitele existentului.

Forma de îngheţare vădindu-se numai în sens şi semnificat, amîndouă suprapuse şi simultane şi reprezentînd o dimensiune în afara creatului şi increatului, timpului şi spaţiului, existenţei şi existîndului, materiei şi antima-teriei şi în genere extrapolate oricărei forme antagonice sau contradictorii.

Contemplarea prin semn este o formă sublimă a tuturor simţurilor. Ea este forţa de izbitură care pune infinitul şi măreţia în funcţie.

Naşterea şi moartea sunt numai două uleiuri de proastă calitate care fac să scrîşnească osia timpului.

28 nov. 1983

Înfrumuseţarea sau partea a doua; gîndita

 

                Nu există o deterioarare mai mare a gingăşiei comunicative umane decît înfrumuseţarea ei prin cuvînt.

                Cuvîntul nu trebuie să înfrumuseţeze ci el trebuie să preia calitatea aceea a ochiului de a vedea şi, spre diferenţă de acesta, nu gama suavă a colorilor, ci gama suavă a înţelesurilor.

                Baudelaire a simţit ceva din această structură a omului, preluînd din sentimentele lui numai infernul dantesc. În nici un caz lumea înţelesurilor umane nu se stîrneşte prin infern, tragedia lui Dante Alighieri începe de acolo unde el socoteşte creatul de natură infernală iar încreatul drept o bolgie.

                E cît se poate de clar că de la scoică la matrice nu este decît un pas, dar numai leşinul existenţial adăpostit în calcar şi în sidef ne poate da iluzia paradisiacă a timpului.

                Timpul este paradisul existenţei.

Cititorule, închei aici, alunecîndu-mi gîndul într-un cu totul şi cu totul alt sistem de referinţă.

28 nov. 1983

 

Înfrumuseţarea sau partea a doua; gîndita  

                Nu există o deterioarare mai mare a gingăşiei comunicative umane decît înfrumuseţarea ei prin cuvînt.

                Cuvîntul nu trebuie să înfrumuseţeze ci el trebuie să preia calitatea aceea a ochiului de a vedea şi, spre diferenţă de acesta, nu gama suavă a colorilor, ci gama suavă a înţelesurilor.

                Baudelaire a simţit ceva din această structură a omului, preluînd din sentimentele lui numai infernul dantesc. În nici un caz lumea înţelesurilor umane nu se stîrneşte prin infern, tragedia lui Dante Alighieri începe de acolo unde el socoteşte creatul de natură infernală iar încreatul drept o bolgie.

                E cît se poate de clar că de la scoică la matrice nu este decît un pas, dar numai leşinul existenţial adăpostit în calcar şi în sidef ne poate da iluzia paradisiacă a timpului.

                Timpul este paradisul existenţei.

                Cititorule, închei aici, alunecîndu-mi gîndul într-un cu totul şi cu totul alt sistem de referinţă.

28 nov. 1983

 

Duct, sau despre răzgîndire

 

                Inteligenţa unei posibile logici a realului nu trebuieşte confundată cu realul, superior oricărei logici prin epos.

                Cînd foamea gîndeşte în locul creierului apar revoluţiile.

                Cînd sîngele se dă drept inimă în fine apar morţii.

                Dar de fapt despre ce este vorba: lenea de a munci se transformă în dragoste, iar neararea cîmpului în biserică.

                Logica, în ciuda isteţimii sale de tot ascuţite, are natura increatului, adică a neantului prin lipsa ei de calitate şi prin excesul de raporturi cantitative indus de către noi ca semn al dispreţului sub propriul său nume de logică.

                Logica, în ciuda abstracţiunii ei, - şi cum am prestabilit că abstracţiunea are natura raporturilor cantitative, este aidomatic perisabilă şi simultană ca o umbră a calităţii. Umbra copacului nu dispare în mod necesar odată cu apusul soarelui, ci în mod evident odată cu moartea copacului.

                Din acest punct de vedere umbra copacului, deşi de natură cantitativă, în funcţie de unghiul luminii solare sau, de ce nu? stelare, nu are nici un fel de logică a copacului însuşi, a copacului care are o provenienţă de natură geloasă, adică subiectivă.

                Din vechiul autoportret mai întîi relatat în aramaică şi mai apoi în greaca aristotelică pe care Iahve şi-l face Sinelui însuşi declarînd că este un dumnezeu gelos, intrepretăm în chip semantic în traversarea semnului pînă la semnificat faptul că natura, adică creatul, naşte logică iar niciodată logosul nu naşte creat.

                Afirmăm pro domo: nu la început a fost cuvîntul, ci dimpotrivă cuvîntul are o natură ulterioară. La început a fost creatul şi abia după aceea increatul din care s-a născut creatul.

                Epsilon are natura infinitului numai în raport cu absenţa increatului, adică cu măreţia lui.

                Dar raportul dintre epsilon, prima mărime peste nimic, deci egal cu infinitul, cu măreţia increatului, deci inegală cu mizeria infinitului, ne este evident prin ovalul azvîrlit în urmă, iar nu prin cercul răsucit în jurul propriului său punct.

                Schimbîndu-mi din nou sistemul de referinţă întrerup această comunicare cu dumneata, cititorule, pînă la o nouă desluşire.

 

A patra răzgîndire sau despre înţeles

 

                Pe bună dreptate se zice despre actul conştiinţei, sau, transmutat în alt mod de expresie filosofic, în actul sinelui, că niciodată nu putem muta marea într-o gaură făcută în nisip de mîinile unui copil.

                Marea, de altfel, nici nu trebuie mutată din locul ei, cum femeia gravidă nu trebuie mutată din soţul ei.

                Sensul mării, vetust, ca supă primordială, mă abate gîndul matern că ar trebui în cel mai rău caz ocolit, dacă nu chiar ignorat.

                Transportul de cantităţi calitative îndeobşte este conceput vizual cu privilegiul abstracţiunii roţii.

                Roata, cercul însuşi cît şi linia dreaptă, concepută ca arcul unui cerc a cărui rază este infinitul, prin calitatea lor de a avea timp deci infinit, niciodată nu vor împlini translaţia increatului, adică a măreţiei, spre creat care conţine în sine însuşi taina demersului.

                Nu raporturile de natură cantitativă şi nici revelaţiile de natură calitativă sunt cele care vor obişnui vreodată sinele cu sine însuşi.

                Translaţia nu se face prin demers şi cîtuşi de puţin prin roată ci ea se produce prin dubla înfăţişare de Ianus Bifrons a cuvîntului, - şi anume aceea de a întruni în sine însuşi măreţia increatului ca sens fără de sens şi calitatea creatului ca pe o calitate fără de calitate.

                Cine are nevoie de a înainta în sine însuşi să nu-şi pună aripi la glezne şi nici roţi ca pinteni ai osului calcaneu.

                Cuvîntul este singura roată pe care se poate înainta în cazul numai a unei zadarnice contemplări a înaintării.

                Cuvîntul amorf ce întruchipează neantul nu se opune ductului său care întruchipează realul.

                Realul nu poate fi considerat absurd decît din nici un punct de vedere, adică din nici punctul de vedere al neantului.

                Din însuşi punctul de vedere semantic al realului despre sine însuşi, fenomenologia este aceea a dragostei, a iubirii şi a amorului, iar ductul este cel al corporalizării sîngelui într-o singură inimă.

                Sperăm însă că această redundanţă afirmativă să nu ne tulbure nemilosul nostru fel de a fi.

                Ceea ce este unic nu este apt de generalizare.

                Ceea ce are caracterul generalizării nu are unicitatea unei familii de natura înţelesului cuvîntului.

                Aici punem punct acestei situaţii de natură contemplativă.

 

A cincea, numită şi pastorala

 

                Avem o îndoială precisă, în ceea ce ne priveşte, asupra ideii de timp care, cel puţin în cazul nostru, nu are altă amprentă decît aceea a memoriei.

                Nu cred că există memorie decît numai la un nivel semantic. Torsul lingvistic care ne aminteşte mai degrabă de Venus din Milo, în decursul său nu ne propune aproape nici o aluzie despre timp.

                Măreţia timpului ne apare palpabilă ca stare a infinitului contras sau exaltat numai prin fiertura fulgilor de zăpadă încă neninşi.

                Starea de ţipăt rece al cerului de noapte şi starea luminii îndepărtate pe care noi o numim de origine stelară ne apare ca o formă punctiformă a cuvîntului fără organ de rostire.

                Simultaneitatea cuvîntului cu oriceiul şi cu oricîndul, adică bunăoară pronunţarea cuvîntului Saturn şi brusc fiind simultan cu planeta anume, ne apare ca o descalificare a memoriei ca intrusă în aparenţa noastra existenţială.

                În acest sens, nerelegînd timpul ca fenomen, relegăm memoria ca mod aperceptiv al timpului.

                Starea stranie de a nu avea memoria naşterii şi de a avea inconştienţa morţii desprinde în mod direct conceptul de existenţă de logica vulgară a cauzei şi a efectului.

                Logica unei cauze care ar putea produce un efect ne apare întocmai ca o gramatică de la Port Royal fără nici o subliniere a logicii vii a existîndului, ci propunînd falsă logică a incognoscibilei istorii.

                Existenţa este un efect fără de nici o cauză.

                The rest is words, words,words…

 

De îndurare şi de neîndurare

 

                Dacă îndurarea este de durere, neîndurarea este înţelesul durerii.

                A suporta durerea în mod direct e îndurabil, dar neîndurabil este şi insuportabil a suporta înţelesul durerii.

                Pe vremuri cînd eram mirat de existenţă, înduram durerea existîndului.

                Acum cînd nu mai sînt mirat de existenţă şi încă n-am dovedit a-i înţelege sensul nu mă mai îndur şi nici nu nu mă mai îndur.

                Să fie oare aceasta pricina faptului că mi-a ocupat puţinul loc al fiinţei mele un sentiment numit dor?

                Dor de ce, mă-ntreb uneori.

                Dor de nu ştiu ce, îmi răspunde tot timpul daimonul.

 

Despre starea şi neînstarea faptelor

 

                A înfăptui nu este nici o translaţie şi nici cîtuşi de puţin o mişcare.

                A înfăptui nu este nici o repetare şi cîtuşi de puţin o revelaţie.

                De fapt şi de fapt, folosind termeni conceptuali am şi uitat să spun şi ce înţelegem prin conceptul care le denominează cum ar fi bunăoară conceptul de revelaţie.

                Cea mai nătîngă pornire în definire ar fi aceea de a spune: care revelaţie?

                Dar vorba lungă sărăcia omului: dacă ideea sau conceptul de revelaţie ar putea fi definit, sensul ei ar fi elucidat şi de multă vreme i-am fi şi uitat numele.

                Revelaţia nu ţine de memorie, de altfel într-o altă memorie am şi contestat amintirea ca avînd dreptul la timp.

                O luăm pe scurtătură şi zicem:

                Revelaţia e debarcarea zborului în aripile vulturelui.

                De ajuns pentru această secundă meditativă.

                Mi-e o foame de lup şi încă nu s-a rătăcit nici o oaie.

 

Despre starea de gingăşie a materiei

 

                Starea de gingăşie a materiei, concepută din punct de vedere al înţelesului ei iar nu al înţelesului, ne apare adeseori a se întruchipa sub forma semnului şi a semnificatului semnului.

                Spiritul de tot rudimentar al fiinţei umane nu poate concepe semnul materiei decît în înfăptuirea raportului reciproc.

                Acest raport reciproc are o reducţie, un acord care din nefericire uneori seamănă cu egalizarea sau cedarea limitelor existenţiale în mod reciproc. Semnul cel mai puternic ne apare în acest caz a fi întretăierea a două linii, adică punctul.

                Despre semnificatul semnului punct priceperea noastră începe să tremure în ceea ce priveşte cedarea reciprocă de graniţă a cunoaşterii.

                Totuşi ne întoarcem şi zicem. Starea legendară se opune stării memoriei.

                Remarcăm faptul că semnul produce legendă iar nu amintire.

                Legenda ne apare a fi rezultatul unui amestec al focului cu ninsoarea şi al îngerului cu zborul.

                Semnificatul ne apare a fi nu un act de subiectivitate a milei faţă de sine însuşi ci dimpotrivă al comunicării flagrante şi fără de înţeles evident.

                Mila, care începe ca sentiment prin a fi pentru sine însuşi, după părerea noastră temperamentală este cel mai josnic sentiment, adică talpa murdărită de real a irealului.

                Şi totuşi mila de sine însuşi e singurul argument în ordinea sentimentelor întru justificarea realului ca o descendentă urgentă a creatului iar nu ca o stare aleatorie de Rubicon, de zar, de şase-şase a absurdului.

                Prin milă te izbăveşti de măreţie atîrnîndu-te de ţîţa lăptoasă a infinitului.

                Uneori negîndind în nici o limbă şi negîndind cu precădere în ţîţoasa mea şi lăptoasa mea de limbă maternă, scuip pe cifre cu excepţia cifrei unu care are natură calitativă, care are natura lui epsilon, deci are dimensiunea fragilă a infinitului. Adio vorbe, m-a apucat un cîntec de beregată cum spînzurătoarea pe Francois Villon.

 

De vicisitudine

 

                      Rana, ca ţipăt al durerii, are un înţeles sîngeros.

                O descălecare e aproape la fel de suavă ca o tragere pe roată. Durerea, dacă ar avea înţeles imediat nu ar mai fi durere. Sentimentul durerii este la fel de măreţ ca însuşi neantul.

                Mă gîndesc uneori că rănile fostului meu trup nu au avut altceva decît flagranţa timpului.

                Cuvinte însă sîngerînd de înţeles nu am văzut cu ochiul liber.

 

De sămînţă

 

                Sămînţa are o natură tragică prin faptul că din ea provine atît rădăcina cît şi desrădăcinarea.

                În rest, contemplînd natura lucrurilor, totul mi-apare a fi palid.

                Pîinea mi-apare a fi nu atît hrană principală cît un inter-regn. Urletul nocturn al stelelor cît şi adumbrirea luminoasă diurnă a soarelui nu au nici un fel de echivalenţă în de ele.

                Omul se dezrădăcinează noaptea şi se însămînţează dimineaţa. Diurnul mi-apare ca o ocrotire a somnului cu vise, iar nocturnul ca o laşitate.

                De pe ce să te smulgi tu însuţi? De pe mai nimic. Vai celor ieşiţi din mare ca să se drogheze cu aer şi şi mai vai încă celor dezrădăcinaţi din pămînt de-a dreptul în verb.

                Ca noroc, starea trecătoare a vieţii

                Ca nelinişte, starea trecătoare a vieţii

                Ca noroc, starea trecătoare a nopţii cu stele

                Ca nelinişte, starea trecătoare a zilei

                Ca noroc, nenorocul!

                                 

                Dar, vorbind încă două sau trei vorbe, ne răzgîndim din nou spunînd că da şi nu nu sînt şi sunt, că este se îmbrăţişează cu nu este, că însumi cu însuţi, cînd plîng cu lacrimile tale de din plînsu-ţi.

                Ar fi ca să jelim dezrădăcinarea şi am face-o de n-ar avea-o drept mamă pe însăşi sămînţa.

                Filozofia de natură pasională mişcătoare între noroc şi nenoroc are, o natură subiacentă trecătorului glob terestru. Nietzsche trebuia să gîndească în peşteră la Altamira atunci cînd a rostit faimoasă sa frază: „Dimineaţa ideile merg în vîrful picioarelor”.

                Golan de geniu! Ideile nu au picioare, nu au „iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile”! Talpa ca şi meningea par a fi murdare, dar fiecare însă dintr-o cu totul altă pricină.

 

De starea de graţie

 

                Singura stare în care memoria poate fi acceptată ca accident al unui posibil viitor este starea de graţie.

                A te gîndi impalpabil şi a-ţi proiecta subiectivitatea unui eventual trecut asupra unui viitor îndeobşte vizualizat în roz nu-mi apare totuşi ca stare fundamentală a graţiei.

                Starea de graţie, în pofida aparenţei sale gingaşe, are în fapt o natură explozivă.

                Ea proiectează impalpabilul trecut în insesizabilul viitor ca şi cum trecutul şi viitorul ar fi avînd natura creatului.

                Starea trecutului cît şi starea viitorului ţin mai degrabă de vioiciunea verbului decît de real.

                Dar ce, doamne dumnezeule mare, aşteaptă substantivul la el acasă decît pe verb! De aceea starea de graţie are varii întruchipări şi poate că este singura stare care se supune legii, cîntăririi valorice. De ce?

                Pentru că starea de graţie e mişcarea verbului dintre două substantive, iar legea, mişcarea adevărului între două neanturi.

                Noi nu putem însă niciodată cîntări greutatea stării de graţie.

                Şi nu atît din faptul că tot ceea ce este creat atîrnă.

                       Starea de graţie, însă, are neatîrnare.

                Ea nu se înţelege, ci numai se percepe.

                Tocmai cum iarba cea din primăvară şi dacă tocmai te afli din întîmplare cal. În rest, nu cunoaştem o spînzuratoare mai sigură decît cea proptită şi atîrnîndă de colţul angular al surîsului Giocondei.

                De aceea cînd fulgeră sau trăsneşte ne gîndim cu drag la Pitagora, cel care a întrerupt linia dreaptă prin micşorarea cercului, cu privilegiul pătratului catetelor.

                Pitagora a păţit-o, spre diferenţă însă, noi o s-o păţim.

                Această lecţie scurtă despre triunghi sper să mă odihnească în această noapte pe mine însumi în timp ce tu, Jupiter, mi-ai devenit în minţi şi în descreierare Tonans, adică tunătorul, fulgerătorul.

                Încheiem cu o rugăciune în limba latină:

                Ave Maria, gratia plena…

 

Despre pacea şi despre împăcarea păcii

 

                Pacea nu este o formă a echilibrului şi nu ţine de nici un fel de balanţă.

                Ea nu ţine nici măcar de împăcarea neliniştii sinelui cu însuşi. Ca şi războiul, întocmai ea are cel puţin în idei o natură activă.

                A avea pace sufletească, - cum se spune, sau a muri împăcat cu sine, aceste două stări de spirit nu au nimic de-a face cu destrăbălata pace.

                Problema este cu mult mai simplă şi este de domeniul extraordinar de simplu al geometriei şi încă mai vulgar decît acesta, al arhitecturii.

                Bunăoară: Mai întîi faci zidul şi după aceea îi croieşti în el fereastra, iar nu mai întîi croieşti fereastra şi în jurul ei ridici zidul.

                Deşi, uneori, a face o fereastră e mai important decît a ridica un zid.                              …Cititorule, îţi mulţumesc pentru răbdarea de a-ţi fi azvîrlit vederea pe aceste rînduri.

 

 

 

 

„DACĂ N-AR EXISTA POEZIE ÎN OM, OMUL ŞI-AR PIERDE NĂZUINŢA DE A MAI DORI SĂ TRĂIASCĂ”

Convorbire cu poetul Ion Stratan, la împlinirea vîrstei de cincizeci de ani

                        -Sînteţi din nou la Ploieşti, prin interviu, în această sîmbătă…

                -Cum zice cîntecul „De la mine la Ploieşti nu-i departe cînd iubeşti". De altfel,  Ploieştiul pentru mine înseamnă prima mea cămaşă albă, pe care am purtat-o pe pielea mea năduşită.

                -S-au petrecut mule lucruri între timp?

                -Numai timpul s-a întîmplat între timp, în rest nu s-a întîmplat absolut nimic. Faţă de locul unde ai văzut prima dată că vezi şi unde ai luat cunoştinţă că eşti, nu poţi avea o privire de arhitect. Şorţul mamei mele, mi-aduc aminte, mirosea tot a prăjituri făcute pentru mine. Aşa miros pentru mine toate străzile Ploieştiului. A felul meu de a încerca să merg pe două picioare.

                -Şi sufletul?

                -Am avut norocul să citesc cartea intitulată, „Plumb" de poetul numit George Bacovia. Abia după lectura acestei cărţi am înţeles cît de măreţ este sufletul la români şi eminesciana „Odă în metru antic", cît de măreaţă este la stele. De fapt, ca scriitor, eu sînt fiul legitim al lui Bacovia.

                -Aveţi o înrudire, cred, şi cu Barbu, Blaga, Arghezi.

                -Pe domnul Barbu l-am adorat şi îl ador pentru că era altfel decît tata. Domnul Blaga am aflat că e nobil ca spirit şi de domnul Arghezi am aflat că e talentat ca poet.

                -Există o ramură eminesciană a acestei genealogii poetice.

                -Ah, de aş putea să ştiu!

                -Iar de ştiut în poezie, ce credeţi că se poate şti?

                -Nu ştiu, poete şi frate, dar bănuiesc că nu mă vei considera faţă de dumneata precocele bătrîn din bunăvoinţa cu care faţă de dumneata nu îl consider pe Rimbaud precocele adolescent. Am să-ţi spun o frază care seamănă cu încărunţirea părului meu: „Poezia nu este arta cuv^ntului, Ioane!" Cuvîntul este materialul poeziei. Dacă n-ar exista poezia în om, omul şi-ar pierde năzuinţa de a mai dori să trăiască… Piramida e măreaţă prin sensul ei, iar nu prin pietrăria ei. Cuvîntul e prea puţin pentru om. Sensul cuv^ntului mi se pare o apropiere a omului de om.

                -Cum vedeţi poezia, acum, faţă de celelalte arte?

                -În chip amoros şi îmbrăţişător.

                -Să ne apropiem uşor de centrul radiant al ideii de cuvint.

                -De 8 Martie peste noapte, adică în noaptea de 7 spre 8 am dedicat cumnatei mele care este o babă de 14 ani, o poezie care se încheia cu aceste versuri care sînt şi răspunsul la întrebarea ta „Nu piatra, ci înţelesul pietrei este piatra!”

                -Vezi cuvîntul figurat, în spaţiu?

                -Întreabă-l pe Homer! Înţelesul este lucrul cel mai important, este dacă aş gîndi privind „Sărutul" lui Br>ncuşi, înţelesul este nunta întrebării.

                -Dintre personalităţile pe care le-ai cunoscut cine te-a impresionat deosebit? 

                -Autorul impersonal al „Mioriţei" Domnia Sa, dacă vi l-aş descrie, v-aţi îndrăgosti de el. Ştiţi cum era la chip? Piatră gînditoare iar în rostire ştiţi cum era? Îngrozitor de timid, deci sublim. Semăna întocmai cu un vers pe care îl scrisese tînărul Eminescu „Braţ molatic ca gîndirea unui împărat poet". Din această pricină mă simt legat prin sete de vietatea care va muri la ceas oprit de lege şi de datini. Cum ar fi răspuns poetul mustăcios de Labiş, aidoma lui mă simt şi eu legat de orice poet care mişcă vîntul, marea în limba rom>nă mai întîi şi mai apoi de orice poet care mişcă vîntul în înţeles şi marea în univers.

                -Cum v-aţi apropiat de poezia universală?

                -Nici cu lectura, ci cu mîinile şi cu ochii. Am avut incredibila fericire să fiu prieten cu Auden în timp ce trăia şi să petrec o noapte unică în existenţa mea în casa lui Jacques Prevert. Nici nu pot să uit. Auden a venit brusc: „Hai cu mine că te-am mirosit". Dacă cumva mi-a mai spus Auden, îmi va face rău paharul băut, du-mă în spate făra scîrbă? Zis şi făcut! Prevert mi-a spus : „ştii de ce în cinstea ta m-am îmbrăcat într-un 'pantalon albastru? Şi de ce mi-am pus pe mine o cămaşă albastră? „Nu ştiu" - i-am răspuns. „Pentru că, mi-a zis el, nu există nici unde în lume o mîncare de culoare albastră". În cazul lui Auden am fost fericit pentru că îl cunoscusem pe Auden, însă în cazul lui Prevert am fost fericit pentru că îl cunoscusem pe Prevert. Dacă aş putea să fac vreo deosebire şi dacă în general în existenţa mea am făcut vreo deosebire, ea a fost numai între cuvintele mele şi înţelesul lor. „Să nu crezi, Ion Stratane / că eu plîng după icoane / Nu, bătrîne frate tînăr / Făr' de număr eu mă număr"

                -Spuneţi-mi despre premiul Herder şi despre „Cununa de aur" luată la Struga, cîte ceva.

                -Tot n-ai înţeles că nu sînt premiile mele, ci sînt premiile noastre?

                -Iubitorii de poezie vă urează „la mulţi ani".

                -Îi îmbrăţişez.

 

 

T R A D U C E R I

 in limba franceza: Constantin Crisan

 in limba engleza: Thomas Carlson si Vasile Poenaru

 

ELEGIA A DOUA, GETICA 

lui Vasile Pârvan 

În fiecare scorbură era aşezat un zeu. 

Dacă se crăpa o piatră, repede era adus

şi pus acolo un zeu. 

Era de ajuns să se rupă un pod,

ca să se aşeze în locul gol un zeu, 

ori, pe şosele, s-apară în asfalt o groapă,

ca să se aşeze în ea, un zeu. 

O, nu te tăia la mînă sau la picior,

din greşeală sau dinadins.

 

De îndată vor pune în rană un zeu,

ca peste tot, ca pretutindeni,

vor aşeza acolo un zeu

ca să ne-nchinăm lui, pentru că el

apără tot ceea ce se desparte de sine.

 

Ai grijă, luptătorule, nu-ţi pierde

ochiul,

pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza

în orbită un zeu

şi el va sta acolo, împietrit, iar noi

ne vom mişca sufletele slăvindu-l...

şi chiar şi tu îţi vei urni sufietul

slăvindu-l ca pe străini.

 

 

DEUXIÈME ÉLÉGIE - LA GETIQUE

à Vasile Pârvan

Dans chaque creux on mettait un dieu 

Si dans une pierre apparaissait une crevasse,

on apportait vite un dieu

pour qu’il y soit installé. 

On attendait tout juste qu'un pont s'écroule

pour introduire dans l’espace creux un dieu,

ou bien sur les routes un trou quelconque

pour y caser aussi vite un dieu.

 

Ô, ne te blesse la main ni le pied

par hasard ou à dessein

Car ils vont glisser dans ta blessure un dieu

comme partout, comme ailleurs

ils vont loger là un dieu

pour nous vouer à lui, puisque ce dieu

défend tout ce qui se sépare de soi-même

Fais attention, mon soldat, ne perds pas

ton oeil,

parce qu'ils vont apporter et placer

dans ton orbite un dieu

et il y restera de pierre et nous,

nous ferons marcher nos âmes le glorifiant...

 

Et toi-même, tu mettras en marche ton âme

en lui faisant des génuflexions

comme aux étrangers.

 

 

Second Elegy: The Getica

for Vasile Parvan

A god was put in every tree stump.

If a stone split, a god
was quickly brought and put there.

It was enough that a bridge fell down,
a god was quickly put in its place,

or that a hole appeared in the highway,
a god was inserted there.

Oh, do not cut your hand or leg
by mistake - or by design.

They will promptly place a god in the wound,
as in every place, as everywhere,
they will place a god there
for us to worship, because he protects
whatever disunites itself.

Take care, warrior, do not lose
an eye,
for they will bring a god
and set him in your socket,
and he will stay there, petrified, and we
will move our souls to praise him...
And you yourself will stir your soul
in praising him, as you would strangers.

 

 

CÎNTEC

 

Totul ar fi trebuit să fie sfere,

dar n-a fost, n-a fost aşa.

Totul ar fi trebuit să fie linii,

dar n-a fost, n-a fost aşa.

Ar fi trebuit să fii un cerc subţire,

dar n-ai fost, n-ai fost aşa.

Ar fi trebuit să fiu un romb subţire,

dar n-am fost, n-am fost aşa.

 

Iarbă, pietre, arbori, pasări

voi sînteţi cu totul şi cu totul altceva.

Mă privesc, m-aud, m-adulrnec

şi îmi pare că visez.

 

Totul ar fi trebuit să fie sfere,

dar n-a fost, n-a fost aşa.

Totul ar fi trebuit să fie linii,

dar n-a fost, n-a fost aşa.

 

CHANSON

 

Tout devrait être sphères

mais ce ne fut pas, helas, ce ne fut pas comme ça.

Tout devrait être lignes

mais ce ne fut pas, ah, ce ne fut pas cela.

Tu devrais être un cercle mince

mais tu n'es pas, tu n’es pas comme ça.

Moi je devrais etre un losange grèle

mais je ne fus pas, je ne fus pas cela.

 

Herbe, pierre, arbres, oiseaux

vous êtes tous en effet autre chose.

Je me dévisage, m’entends, me renifle

et ce que je vis me semble rêve.

 

Tout devrait être des sphères

mais ce ne fut pas, ce ne fut pas comme ça.

Tout devrait être lignes

mais ce ne fut pas, ah, ce ne fut pas cela.

 

Song

 

All things should have been spherical,
but they weren’t, they were not so.
All things should have been linear,
but they weren’t, they were not so.
And you should have been a circle slender,
but you weren’t, you were not so.
And I should have been a rhombus slender,
But I wasn’t, I was not so.

You grass, you rocks, you trees, you birds,
you’re something altogether different.
I look at, I hear, I smell me
And it’s all like in a dream.

All things should have been spherical,
but they weren’t, they were not so.
All things should have been linear,
but they weren’t, they were not so

 

 

 

 

NECUVINTELE

 

El a întins spre mine o frunză ca o mînă cu degete.

Eu am întins spre el o mînă ca o frunză cu dinţi.

El a întins spre mine o ramura ca un braţ.

Eu am întins spre el braţul ca o ramură.

El şi-a înclinat spre mine trunchiul

ca un măr.

Eu mi-am înclinat spre el umărul

ca un trunchi noduros.

Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătînd

ca sîngele.

Auzea cum se înteţeşte sîngele meu suind ca seva.

Eu am trecut prin el.

El a trecut prin mine.

Eu am rămas un pom singur.

El

un om singur.

 

 

LES NONMOTS

Il m’a tendu une feuille telle une main à doigts

Moi je lui ai tendu une main telle une feuille à dents

Il m'a tendu une branche comme un bras

Telle une branche j’ai étiré le bras

Lui c’est penché vers moi avec le tronc

tel un lourd pommier

Moi j’ai baissé mon épaule

comme un nouveau tronc.

J'entendais sa sève pousser

comme le sang.

Il entendait mon sang monter

lentement comme la seve.

Moi j’ai traversé son corps!

Lui, il a parcouru le mien.

Moi - je suis resté un arbre solitaire

Lui - un homme tout seul.

 

Unwords

He offered me a leaf like a hand with fingers.
I offered him a hand like a leaf with teeth.
He offered me a branch like an arm.
I offered him my arm like a branch.
He tipped his trunk towards me
like a shoulder.
I tipped my shoulder to him
like a knotted trunk.
I could hear his sap quicken, beating
like blood.
He could hear my blood slacken like rising sap.
I passed through him.
He passed through me.
I remained a solitary tree.
He
a solitary man.