Un orizont

mereu deschis

Teatrul „Equinox” este un fenomen cultural. O cultură majoră – şi cultura română are toate temeiurile de a aspira la această poziţie – îşi îngăduie ca, alături de continuarea direcţiei „clasice, academice”, să practice şi experimentul, în cazul de faţă experimentul teatral.

Simpla înşiruire a seriei de spectacole prestigioase pe care le-a pus în scenă Teatrul „Equinox”, ca şi premiile importante pe care le-a obţinut acesta ar ocupa, chiar într-o formulare lapidară, multe pagini. Dar n-am să vorbesc despre asta, ci despre fiorul teatral, despre redescoperirea arhaicului, a arhetipurilor, despre coborîrea pînă în zona subtilă în care s-a născut limbajul, despre lecturile moderne, uneori paradoxale, ale unor texte clasice, aparţinînd, între alţii, lui Eminescu, lui Caragiale, lui Nichita.

Şi am să mai vorbesc despre ceva. O fiinţă are nevoie, ca să existe, de suflet. Din 1980 încoace, sufletul Teatrului „Equinox” se cheamă Mihai Vasile. Orice emulaţie, orice grup spiritual, orice mişcare de idei, oricît de fecunde şi de încărcate de calităţi, are nevoie de un ferment, de un germene, de un spiritus rector. Pentru Teatrul „Equinox”, el este Mihai Vasile. Ce forţă trebuie să ai ca să atragi în jurul tău tinerii, să regizezi spectacole curajoase şi pline de semnificaţii, să umpli sălile fără să te bucuri de mijloacele financiare consistente ale teatrelor oficiale, să ocoleşti cenzura comunistă, într-o subtilă complicitate cu spiritele luminate care există în orice sistem, chiar totalitar!

Portofoliul de spectacole de dinainte de 1989 demonstrează un lucru fascinant: perioada de dictatură n-a reuşit să sugrume nici talentul, nici curajul, nici experimentul. Intrat în firescul său după Revoluţia română, Teatrul „Equinox” se confruntă, iată, după cenzura comunistă, cu noua cenzură economică a unei societăţi aflate într-o perpetuă tranziţie. Dar Mihai Vasile este un vechi luptător. Ceea ce n-a reuşit să înăbuşe totalitarismul communist, n-a putut şi nu va putea să stingă nici capitalismul sălbatic. În forme tot mai personalizate, Teatrul „Equinox” îşi continuă experimentul spiritual, deschizând noi uşi, oprindu-se asupra unor noi autori, folosind noi mijloace.

Aceste direcţii noi şi totuşi vechi sunt acelea care îi fascinează pe spectatorii Teatrului „Equinox”.         

Îmbarcaţi la bordul unei corăbii paradoxale, duşi de minunatele valuri ale aventurii, în faţa lor se află un orizont mereu deschis. Undeva, la timona lustruită de anii lungi de navigaţie prin mări seducătoare şi primejdioase se află un căpitan subţire şi veşnic tânăr, chiar dacă eforturile de a înainta prin nesfârşitul ocean de idei l-au făcut să încărunţească mai devreme decît ar fi trebuit. Şi, la posturile lor, căţăraţi pe catarge sau trebăluind în cală, membrii echipajului – mereu alţii, şi totuşi aceiaşi – îl secondează în ceea ce înseamnă, de multă vreme, o echipă. Vînt din pupa!

 

Florin Sicoie

(scriitor)

2003