ROLAND MENARD

 

 

Roland Ménard, actor, dramaturg, poet şi plastician francez s-a născut la 24 august 1923, la Paris.

În 1947 se căsătoreşte cu o femeie de origine română şi, datorată acestei prime iubiri,se naşte o a doua, pentru ţara în care s-a născut soţia sa.

Scrie, astfel, prima sa piesă de teatru, Alexandru Lăpuşneanu, inspirîndu-se din viaţa tumultoasă a prinţului român, piesă jucată la Radio France Culture de către actorii Comediei Franceze.

Scrie foarte mult teatru pentru radio (France Culture şi Radio Suisse Romande), foarte apreciat de public şi critică, printre adaptările pentru radio numărîndu-se şi foiletonul dramatic Călătoria cea lungă, după romanul Şatra de Zaharia Stancu.

Din variata sa operă literară, pot fi menţionate piesele de teatru Rashomon şi alte povestiri, Autobuzul, Poarta Infernului, În alb şi negru, Hippo Népo,Vizita lui Sem,

Pipo, hoţul scărilor, volumul de memorialistică Ça ne fait pas rien (Două călătorii în România), romanul Bătrînul, volumul de versuri Poeme.

În anul 1992, Teatrul Equinox din Ploieşti a jucat în premieră mondială piesa Poarta Infernului, iar în anul 2000, Poarta lui Roland, un colaj din creaţia sa dramatică şi poetică.

Obţine, în anul 1997, Marele Premiu Radio al Societăţii Autorilor şi Compozitorilor Dramatici din Franţa, pentru „întreaga sa operă”.

Este membru al Consiliului Naţional al SNAC (Sindicatul Naţional al Autorilor şi Compozitorilor) şi al Societăţii Oamenilor de Litere din Franţa.

Prieten constant al României, a legat, cu oamenii de cultură de aici, de mai bine de treizeci şi cinci

 

SĂRBĂTOAREA TRISTĂ



Arborii roşii
Au dansat întreaga noapte
Pentru a rumeni pîinea
Neştiutelor
Zile de mîine

Constelaţii întregi
S-au oglindit
În cele de patru ori o mie de feţe
Ale piramidei iubirilor mele
Ah iubirile mele
Ascunse la arlechin

Arborii roşii
Au dansat întreaga noapte
Pentru a distila vinul
Amintirilor mele

Luna moartă
Mi-a străpuns inima cu arcul ei
Ah inima mea
Ostenită
De-a fi iubit atît de mult!
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Această latenţă nesfîrşită
Această aşteptare
Obosită
Această nehotărîre
Gîfîită
Această sîngerare
Greoaie
Această absenţă
Pentru eternitate

 

VACUITATE
 

Capul meu de marmură
Se rostogoleşte în adîncul timpurilor
Cuvîntul meu de vînt
Dispare printre nori
Capul meu de foc
Se va transforma curînd în cenuşă.

Sînt poate doar o licărire ştearsă
A unei pietre care a murit în cer
Acum peste o sută de milioane de ani
Amintire a unei naşteri
Care îşi poartă pustiul

Lumea este moartă dintotdeauna

 

 

 

Ah, această înşiruire lentă
A zilelor şi nopţilor
Care nu se vor mai întoarce niciodată.

Ochii tăi -
O scurtă secundă.
Buzele tale…
Şi iată zefirul mă poartă
Spre mare
Dincolo de orice speranţă.

 

 

 

MEMORIE



Spune-mi, copile.
Povesteşte-mi.
Am uitat totul.

Spune-mi: timpul nu se opreşte
niciodată
Iar cîmpia este fără sfîrşit.
Spune-mi despre lungul drum
Pînă la capătul timpului.

Povesteşte-mi, copile, despre mare
Şi aşteptarea ei infinită.
Spune-mi despre noaptea
Din adîncurile oceanelor,
De sub oglinda lor strălucitoare.
Spune-mi despre întunericul
Din grotele lui Ali Baba.
Spune-mi despre dansul
Căluţilor de mare, încălţaţi în aur.
Spune-mi despre imensitatea cerului
Şi despre drumul stelelor.
Povesteşte-mi despre mireasma
Sevei de primăvară.
Povesteşte-mi despre moarte
Mereu aceeaşi
Pentru un gest rătăcit,
Pentru o pietricică pierdută
Şi oferită în fiecare clipă,
De fiecare dată refuzată.
Spune-mi despre moarte
Şi despre nemurire…

Aminteşte-mi, copile.
Am uitat totul…

MEREU REÎNCEPUTA MARE
(Paul Valéry)

Voi reface marea
Dintr-o privire lungă, repetată
la nesfîrşit
Voi alunga orizontul
Mult dincolo de linia lui fragilă
Îmi voi căuta numele
Printre şuvoaiele curgătoare
Ca să o regăsesc pe cea din care
m-am născut
În timpuri de mult pierdute

Voi reface marea
Pentru nemurirea mea

Cu mîinile mele tăioase
Voi cotrobăi prin trupul ei
Pe care alţii doar l-au atins uşor
Voi amesteca sîngele meu roşu
Cu verdele rănilor sale
Pentru a face un nou trup

Voi reface marea
Cu focul verii

O voi lăsa să-mi topească
Picioarele de nisip
Îi voi asculta îndepărtatele voci
Pe care se încăpăţînează să le pună
Pe plajă la picioarele mele
{i voi recompune pentru nopţile
mele citadine
Balansul calm al vuietului ei înăbuşit

Voi recompune marea pentru
simpla mea bucurie

VARĂ


O muscă mare mi-aduce aminte
De liniştea verii
Cu gust de piersică
Şi arome de zmeură

EXECUŢIE


A murit un om la picioarele stîlpului.
Pescăruşii ţipă. Răpăiţi, voi, tobe !
A murit un om la picioarelestîlpului.
În zgomotul focului, soarele-i deschis.
Stins pămîntul, ceru-i verde.
Cei doisprezece soldaţi
mărşăluiesc agale.
Un om a murit la picioarelestîlpului.

Pasărea-şi răneşte desfăcuta aripă
De stîlpul murdărit de sîngele curat.
Valul doarme, iarba se usucă,
Roşu-i sîngele, iar floarea-i neagră.
A murit şi cerul în strigăt metalic
Zorii nu se vor ivi nicicînd.
Pescăruşii ţipă. Răpăiţi, voi, tobe !
A murit un om la picioarelestîlpului.